Acest material are scopul de a clarifica notiunea de comunicare nonverbala si de a sublinia importanta acesteia. De asemenea, se urmareste explicarea elementelor care o compun si a modalitatilor de folosire a acestora intr-un discurs.
Definitia si importanta comunicarii noverbale
Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si care pot fi decodificate, creand intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
Importanta comunicarii nonverbale a fost demonstrata in 1967 de catre Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbala in timp ce 38% este transmis pe cale vocala si 55% prin limbajul corpului.
Mesajele comunicarii nonverbale sunt transmise prin mimica, privire, gestica si prin elementele de paralimbaj.
Mimica
Mimica reprezinta modul in care trasaturile fetei redau trairile unei persoane. In timpul unui discurs, pentru a ajuta la castigarea increderii publicului, mimica nu trebuie sa intre in contradictie cu cele spuse.
Vorbitorii experimentati pot folosi anumite trucuri care sa ii ajute in convingerea auditoriului. De exemplu, fara a spune in cuvinte ca sunt impotriva unei idei, acestia o sustin zambind ironic, creand o reactie de opozitie fata de ceea ce spun.
Zambetul este un element care ajuta vorbitorul sa atraga bunavointa publicului, deoarece transmite prietenie, apropiere si siguranta de sine. Din acest motiv este recomandabil ca in introducerea discursului vorbitorul sa zambeasca.
Incruntarea transmite concentrare, atentie maxima dar si incordare si rigiditate. De aceea nu este bine ca vorbitorul sa stea incruntat, deoarece transmite catre auditor o stare de tensiune care poate provoca o ruptura.
Rictusul (schimonosirea fetei) induce ideea de nesiguranta. Publicul tinde sa creada ca cel care tine discursul nu spune adevarul sau nu cunoaste tema despre care vorbeste, fiind indicat ca vorbitorii neexperimentati sa evite folosirea sa.
Privirea
Privirea este un factor important al limbajului nonverbal, ea fiind si modalitatea prin care se pastreaza legatura dintre vorbitor si public. Faptul ca privirea nu este indreptata spre public induce sentimentul de nesiguranta si de ascundere a adevarului.
Contactul vizual permanent este decisiv pentru castigarea bunavointei si a increderii. In cazul unui public numeros, pentru a crea fiecaruia impresia ca este privit, cea mai simpla posibilitate pentru un vorbitor este de a se uita la public in forma literei Z, incepand cu ultimul loc din stanga salii si terminand cu primul loc din dreapta.
Diferite tehnici de a privi
Privire oficiala; tringhi sus-frunte
Privire anturaj: triunghi jos ochi-gura
Privire intima: triunghi jos ochi-piept
Privire laterala: interes sau ostilitate, asociata cu sprancene usor ridicate sau cu zambet: interes. Incruntare, ridicarea fruntii sau lasarea in jos abuzelor: suspiciune, ostilitate, atitudine critica.
Dirijarea privirii
Utilizarea pixului in dirijarea privirii
Gestica si postura
Lipsa gesturilor face discursul sa piarda din dinamism si sa devina plictisitor. Pe de alta parte, utilizarea excesiva a acestora induce publicului o stare de agitatie, rezultatul fiind obosirea audientei.
Un alt obiectiv pentru vorbitor este ca gesturile facute in timpul unui discurs sa atraga atentia asupra celor spuse fara a deranja publicul. Evitarea gesturilor agresive (mainile tinute in solduri, indreptarea degetului aratator catre auditor), nervoase (pocnitul din degete) sau a celor care denota indecizie sau nesiguranta (jocul cu diferite obiecte, trecerea mainii prin par, sau aranjarea parului) face mai sigura obtinerea unui rezultat pozitiv.
Postura ferma, dar nu rigida, a vorbitorului ofera un plus de siguranta celor spuse. Orientarea spre public este, de asemenea, un element ajutator pentru captarea atentiei si pastrarea acesteia pe parcursul desfasurarii discursului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu