joi, 18 iulie 2013

Intrebarile de la sfirsitul prezentarii

Va aduceti aminte daca ati fost invatat vreodata – in scoala sau facultate - cum sa puneti intrebari? Intrebarile, sau lipsa lor, pot spune foarte multe despre persoana care le pune, publicul care (nu) le ridica, succesul sau insuccesul unui vorbitor.
Cu toate acestea foarte putine sunt situatiile in care suntem invatati cum sa formulam intrebari bune, eficiente, adica cele care sa ne aduca un raspuns complet sau cel putin un raspuns. Cu exceptia orelor de limbi straine in care eram invatati cum sa construim gramatical o intrebare (inversiune predicat-subiect, eventual folosirea unui auxiliar, intonatie), nu tin minte sa fii avut explicatii asupra modului “eficient” de construire al intrebarilor.
Dar cred ca fiecare dintre noi reusim sa ne amintim, amuzati sau enervati, intrebarile multiple si deseori dificile ale copiiilor. Ei stiu sa construiasca intrebari prin care ajung, in cele din urma, sa afle raspunsul dorit. Pe masura ce cresc avem grija sa-i invatam sa puna intrebari cat mai putine, sau poate chiar de loc. 
Am fost intotdeauna fascinata de modul cum se pun intrebari la sfarsitul unei prezentari sau al unui discurs. Exista, fara indoiala, o componenta culturala a modului cum intrebam. In general, noi romanii punem intrebari lungi, digresive, care sunt de cele mai multe ori ele insele un mini discurs. De foarte multe ori persoana careia i se adreseaza intrebarea simte nevoia unei precizari: Deci care este intrebarea dumneavoastra? Exemple multiple gasim la talk showuri, mai ales la intrebarile puse telefonic din partea publicului nespecialist sau neprofesionist.
Sau exista situatia, mai putin placuta, in care nu se pune nici o intrebare. Atat persoana care prezinta cat si cea care modereaza fac cateva apeluri mai mult sau mai putin sincere la public: Si acum, va rugam sa adresati intrebarile dumneavoastra, domnului…/doamnei… Publicul evita contactul vizual, dupa cateva secunde stanjenitoare se multumeste pentru participare si lumea se pregateste de plecare.
Uneori, mai ales daca a fost un discurs plictisitor, neinspirat si lung, chiar se pleaca, lasand organizatorii, dar mai ales persoana care a vorbit, sa reflecteze asupra greselilor care au dus la o astfel de situatie. Alteori insa vorbitorul este imediat inconjurat de persoane din public care doresc sa puna intrebari. De ce nu au fost ele puse la momentul potrivit, adica cel in care s-a adresat invitatia respectiva?
Cred ca exista mai multe raspunsuri: unii considera ca au o intrebare foarte specializata si nu doresc sa plictiseasca restul publicului cu eventuale discutii “tehnice”, altii doresc sa se bucure de apropierea vorbitorului si doresc sa puna in evidenta o relatie speciala care permite “familiaritatea” de a sta la o scurta sueta cu persoana care pe timpul prezentarii a fost personajul principal al unei adunari.
Altii sunt pur si simplu comozi, sau poate timizi. Altii si-au pastrat reflexul unor discursuri publice la care era contraindicat, chiar periculos, sa se puna intrebari. Din pacate sunt inca destul de multe persoane care pur si simplu nu stiu, n-au fost educati in acest sens. In majoritatea culturilor europene si americane este o chestiune de politete elementara sa se adreseze unui vorbitor cateva intrebari care sa demonstreze interesul fata de tematica abordata si sa reprezinte o modalitate de recompensare simbolica pentru cineva care a fost invitat sa expuna un punct de vedere in public.
Asa cum firesc este cand ai fost invitat la masa sa spui gazdei la sfarsit cateva cuvinte de apreciere, chiar daca poate gusturile tale culinare sunt de alta orientare.
In privinta participarii la un discurs se presupune ca nu au existat constrangeri majore pentru a ne aduce cineva cu forta in sala in care are loc intalnirea. Daca tot ne-am prezentat la un astfel de eveniment inseamna ca suntem interesati de subiect, sau de personalitatea prezentatorului sau prezentatoarei, sau poate prezenta noastra este chiar o sarcina de serviciu. In toate aceste situatii este firesc si util sa punem intrebari. Marturisesc ca in ultimii cativa ani publicul publicul pe care-l cunosc eu a devenit mai activ, pune intrebari sau face comentarii cu mult mai multa naturalete si relaxare.
Sa revenim la situatia fericita in care exista intrebari si chiar un interes deosebit de a le pune - respectiv un numar mare de doritori care isi anunta intentia. Cum pui o intrebare care sa-ti dea un raspuns clar, de o lungime rezonabila fara ca oratorul sa fie obligat sa improvizeze un nou discurs? Cat de dezvoltata este intrebarea pe care o formulezi pentru a evita situatia descrisa la inceputul acestui articol?
Mi-amintesc ca la o foarte interesanta conferinta organizata de Institutul European Roman in cadrul unei serii de intalniri cu personalitati ale tarilor din Uniunea Europeana a fost invitata doamna Noëlle Lenoir, ministrul Frantei pentru Europa. Doamna ministru a venit special cu avionul pentru acea conferinta si a plecat dupa 2 ore inapoi, ceea ce a conferit intregului eveniment un ritm alert, specific vietii à grande vitesse.
Nu s-a mirat nimeni, deci, cand la sfarsitul prezentarii sale publicul a fost informat ca exista 15 minute pentru a se pune intrebari. Subiectul aderarii noastre la UE fiind intotdeauna incitant, sigur ca cele 15 minute promise s-au transformat in 30, timp in care doamna ministru a raspuns la aproximativ 5 – 6 intrebari.
Presa prezenta la eveniment, cu experienta datorata exercitiului cotidian in a pune intrebari, eventual incomode, a ridicat chestiunile pe care le dorea rapid si a primit raspunsuri la fel, in mod profesionist. Dar au existat si situatii in care un reprezentant al mediului academic s-a lansat intr-o “intrebare discurs” la care a doamna Lenoir a trebuit sa intervina: Deci, care este intrebarea dumneavoastra?
A pune “intrebari eficiente” nu este cel mai usor lucru, mai ales pentru cei carora le este mai simplu sa digreseze decat sa-si concentreze exprimarea. Imi amintesc de G.B Shaw cu renumita replica: “Imi cer scuze ca nu am timp sa va scriu o scrisoare scurta si, prin urmare, va trimit una lunga.” Nu este un paradox de dragul paradoxului.

Concizia cere exercitiu si timp mai mult decat prolixitatea. Este sigur si o lipsa de pregatire formala in cadrul unui sistem de invatamant care nu pune accent foarte mare pe dezvoltarea unei abilitati practice fara care nu se poate supravietui intr-o economie de piata: vorbitul in public. Intrebarile eficiente se construiesc cu atentie, se formuleaza cu grija, iar abilitatea respectiva se dezvolta in urma unui exercitiu pe care ar trebui sa-l continuam in scoala, nu sa-l descurajam datorita faptului ca unele intrebari ar putea deveni incomode. 

Niciun comentariu: